Crezul lui Nicolae Steinhardt

Cred în Sfanta Treime.

Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în o fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. 

Sursa: http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/

Repetabila povară

Adrian Păunescu

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Acoperământul Maicii Domnului

Trebuie să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol, spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe ocrotitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile". ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să năzuim către dânsa cu umilinţă strigând: "Acoperă-ne pe noi cu acoperământul tău, Preasfânta Fecioară, în ziua răutăţilor noastre; acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău".

Rânduiala primirii ereticilor în Ortodoxie

Avand preotul binecuvantare de la arhiereul sau, intai intreaba pe eretic de toate eresurile lui, apoi il invata si-l intareste intru credinta ortodoxa si la urma ii porunceste sa-si marturiseasca toate pacatele sale din copilarie. Si dupa marturisire nu-i da indata iertare de pacate, ci-i porunceste sa stea la usa bisericii, in afara ; iar preotul, luandu-si epitrahilul si felonul, vine si, stand la usa bisericii, ii porunceste sa ingenuncheze; apoi il intreaba asa :

Intrebare : Voiesti sa te lepezi de eresurile luteranilor (sau : ale calvinilor, baptistilor, ori altii), in care ai fost pana acum ?
Raspuns : Voiesc.
Intrebare : Voiesti sa fii si sa traiesti in unire cu credinta ortodoxa ?
Raspuns : Voiesc.

Apoi, ridicandu-l, il binecuvanteaza de trei ori, pe frunte, zicand :

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Si punand mana pe capul lui, zice : Domnului sa ne rugam.  Si citeste rugaciunea cea dintai de la catehumeni:  In numele Tau, Doamne, Dumnezeul adevarului..., apoi si a doua : Cearta-te pe tine diavole, Domnul...

Dupa sfarsirea rugaciunilor, il ridica de mana cea dreapta si-i zice : Desteapta-te cel ce dormi si te scoala din morti si te va lumina Hristos.
Si dupa ce s-a ridicat, preotul zice catre dansul:

Intoarce-te catre apus si cu adevarat din toata inima ta sa te lepezi de satana si de toate eresurile luteranilor (sau: ale calvinilor, baptistilor, ori altii), ca sa marturisesti curat credinta ortodoxa.

Iar el, intorcandu-se spre apus, tine mainile sale lasate in jos. Preotul il intreaba asa :

Intrebare : Omule te lepezi de satana si de toate lucrurile lui si de toti slujitorii lui si de toate slujbele lui si de toata trufia lui ?

Raspuns : Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui si de toti slujitorii lui si de toate slujbele lui si de toata trufia lui.

Intrebare : Te lepezi de toate eresurile luteranilor (sau: ale calvinilor, baptistilor, ori altii), ca de ale unor potrivnici ai lui Dumnezeu si ai adevarului, si ca pe unele ce sunt pierzatoare de suflet, le defaimi si le afurisesti pe ele ?

Raspuns: Ma lepad de toate eresurile luteranilor (sau: ale calvinilor, baptistilor, ori altii), ca de ale unor potrivnici ai lui Dumnezeu si ai adevarului, si ca pe cele ce sunt pierzatoare de suflet, le defaim si le afurisesc pe ele.

Intrebare : Te lepezi de toate capeteniile eresurilor si impreuna cu aceia si de adunarea, de obiceiurile si de toti invatatorii lor si ca pe niste potrivnici Sfintei Biserici a Rasaritului, ii afurisesti pe ei ?

Raspuns : Ma lepad si ii afurisesc pe ei.
Apoi ii zice : Intoarce-te catre rasarit si te marturiseste Domnului, catre Care ai alergat.

Si dupa ce s-a intors acela spre rasarit, preotul ii zice :
Intrebare : Te-ai lepadat de satana si de toate eresurile luterane (sau : calvinesti, baptiste, ori altele) ?
Raspuns : M-am lepadat.

Intrebare: Crezi intru unul Dumnezeu Care este in Sfanta Treime slavit si inchinat, Tatal si Fiul si Sfantul Duh, si ca unui imparat si Dumnezeu te inchini Lui ?
Raspuns : Cred intru unul Dumnezeu Care este in Treime slavit si inchinat, Tatal si Fiul si Sfantul Duh, si ca unui imparat si Dumnezeu ma inchin Lui.
Si indata, facand inchinare pana la pamant, citeste Simbolul credintei, adica : Cred intru unul Dumnezeu... tot, pana la sfarsit.
Apoi preotul zice: Binecuvantat este Dumnezeu cel ce vrea sa se mantuiasca toti oamenii si la cunostinta adevarului sa vina; fie binecuvantat in veci. Amin.

Si indata preotul, dandu-i capatul epitrahilului in dreapta, ii zice:
Intra in Biserica lui Dumnezeu, caci te-ai departat de la inselaciunea eresului luteran (sau : calvinesc, baptist, ori altul) si sa stii ca te-ai izbavit din lanturile mortii si din pieirea cea vesnica; si acum leapada toata nedreapta ratacire a ereticilor si cinsteste pe Domnul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, si pe Iisus Hristos, Fiul Lui, si pe Sfantul Duh, unul Dumnezeu viu si adevarat : pe Sfanta Treime cea de o fiinta si nedespartita.

Si acestea zicand, il duce in biserica, tinandu-se cu mana de epitrahil; si ajungand la locul unde este asezata pe o masa Sfanta Evanghelie, si Sfanta cruce, se opreste si indata lasa epitrahilul din mana ; iar cei ce merg cu dansul citesc :

Psalmul 66

Dumnezeule, milostiveste-Te spre noi si ne binecuvanteaza, lumineaza fata Ta spre noi si ne miluieste. Ca sa cunoastem pe pamant calea Ta, in toate neamurile mantuirea Ta. Lauda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule, lauda-Te-vor pe Tine popoarele toate. Veseleasca-se si sa se bucure neamurile, ca vei judeca popoarele cu dreptate si neamurile pe pamant le vei povatui. Lauda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule, lauda-Te-vor pe Tine popoarele toate. Pamantul si-a dat rodul sau. Binecuvan-teaza-ne pe noi, Dumnezeule, Dumnezeul nostru. Binecuvantea-za-ne pe noi, Dumnezeule, si sa se teama de Dansul toate marginile pamantului.

Si dupa sfarsitul psalmului, ii porunceste preotul sa ingenuncheze inaintea Sfintei Evanghelii si facand aceasta, preotul zice stihurile acestea:

Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi toate si vei innoi fata pamantului. Intoarce-Te acum, Doamne, si Te milostiveste spre robul Tau. Fi-vor cele colturoase drepte si cele ascutite cai netede. Mantuieste pe robul Tau, Dumnezeul meu, pe cel care nadajduieste in Tine. Fii lui turn de tarie in fata vrajmasului. Cu nimic sa nu sporeasca vrajmasul asupra lui, si fiul faradelegii sa nu-l mai asupreasca pe el. Doamne, auzi rugaciunea mea, si strigarea mea la Tine sa vina. Dupa acestea indata : Domnului sa ne rugam. Doamne miluieste.

Si preotul, cu toata umilinta, citeste rugaciunea aceasta :
Doamne, Dumnezeule atottiitorule, unule sfinte, Care intre sfinti Te odihnesti si pentru nemasurata iubirea Ta de oameni, totdeauna celor ce gresesc le dai chip de pocainta si celor rataciti din adevar cale dreapta, ca sa Te cunoasca pe Tine unul adevaratul Dumnezeu, Care esti in Treime slavit si inchinat, aratand ca voiesti ca nici unul dintre dansii sa nu piara, ci toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina, multumim Tie, Te slavim si Te marim, ca si acum acestei cuvantatoare zidiri (N) i-ai stralucit in inima lumina cunostintei Tale celei adevarate si ca dintr-un somn l-ai sculat din inselaciunea eresului pierzator si catre sfanta si apostoleasca Biserica l-ai invrednicit a scapa. Deci, o, Stapane, cu smerenie ma rog, straluceste desavarsit in inima lui lumina harului Sfantului Tau Duh, spre a se lumina cu cunostinta cea adevarata a Sfintei Tale Evanghelii. Da-i lui ca, fara fatarnicie, neclintit si fara inselaciune, sa se uneasca cu Sfanta Ta Biserica, sa se scarbeasca si sa lepede toate eresurile cele pierzatoare de suflet; sa primeasca cu adevarat, sa marturiseasca si tare sa tina credinta ortodoxa. Uneste-l cu turma Ta cea aleasa, uneste-l cu Sfanta Ta Biserica ; fa-l vas cinstit si locas Sfantului Tau Duh, ca printr-insul fiind ocarmuit si povatuit sa pazeasca sfintele Tale porunci si, facand voia Ta cea buna cu bunaplacere si cu desavarsire, sa se invredniceasca a lua bunurile Tale cele ceresti impreuna cu toti care au bineplacut Tie. Ca Tu esti Dumnezeul milelor si al indurarilor si al iubirii de oameni, Care voiesti ca toti oamenii sa se mantuiasca, si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Si dupa rugaciune, preotul ii porunceste sa se ridice, zicand :
Scoala-te, stai bine, stai cu frica si marturiseste cu adevarat credinta ortodoxa si afuriseste toate eresurile, ca sa fii iertat si dezlegat de legatura juramantului si de toata despartirea, si te vei face partas Bisericii lui Hristos.

Iar el, ridicandu-se, zice aceasta marturisire a credintei ortodoxe :

Eu (N) cred cu credinta tare si fara nici o indoiala si ca singur adevar marturisesc toate impreuna si fiecare in parte, cele cuprinse in Simbolul credintei ortodoxe, facut de sfintele So-boare a toata lumea, pe care sfanta, soborniceasca si aposto-leasca Biserica a Rasaritului le tine si le marturiseste.

Si indata citeste Simbolul credintei : Cred intru unul Dumnezeu...
Iar dupa Simbolul credintei citeste marturisirea de credinta.

Marturisirea de credinta data in scris in biserica de cei ce se intorc la Ortodoxie de la schisma sau eres

Adaug din nou a marturisi impreuna cu Sfanta Evanghelie, ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal si prin urmare lepad adaugirea : Si de la Fiul.

Marturisesc si primesc cu evlavie cele sapte Taine ale Sfintei Biserici Ortodoxe, adica : Botezul, Ungerea cu Sfantul Mir, Cuminecarea, Pocainta, Maslul, Preotia si Nunta cea legiuita, prin care iau har de la Dumnezeu cei ce le primesc cu credinta.

Marturisesc ca in dumnezeiasca Liturghie se aduce lui Dumnezeu jertfa bineprimita pentru cei vii si pentru cei morti.
Marturisesc ca, sub chipul painii si al vinului, in Sfanta impartasanie, este tot si intreg Mantuitorul Hristos, si ca cei ce se impartasesc cu ele se impartasesc cu adevarat cu Trupul Lui si cu Sangele Lui, spre iertarea pacatelor.

Marturisesc trei cete ale sufletelor care s-au mutat din aceasta viata : intaia a sfintilor, pe care se cuvine a-i cinsti si a-i chema prin rugaciune ca pe mijlocitorii nostri la Dumnezeu, ale caror moaste se cuvine a le cinsti; a doua, a sufletelor necredinciosilor si a crestinilor care au trait paganeste si au murit fara pocainta, a caror parte este iadul si focul gheenei; a treia ceata de suflete este a acelora care au murit in pocainta, dar grabindu-i moartea n-au apucat a-si face canonul pentru pacatele lor si a dovedi cu fapta indreptarea lor. Pentru acestia Sfanta Biserica, prin jertfa cea fara de sange a Mantuitorului lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, prin rugaciuni, prin milostenie si prin alte binefaceri in numele lor, le mijloceste de la Dumnezeu iertare.

Cred si marturisesc ca sfintele icoane ale lui Hristos, ale pururea Fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, si ale tuturor sfintilor, se cuvine a le cinsti si ca cinstea data lor trece la chipul celui ce este zugravit.

In sfarsit, cred si marturisesc toate cele ce Sfanta Biserica Ortodoxa invata a crede si a marturisi, si ma leg prin aceasta ca voi pazi aceasta credinta in toata viata mea si o voi lasa si fiilor mei, ca o mostenire nepieritoare. Pentru care si adeveresc cu insasi a mea iscalitura.

Si indata ii da preotul Sfanta Evanghelie de o saruta, si apoi zice : Binecuvantat este Dumnezeu Care a binevoit asa.

Ii zice inca si aceasta: Pleaca-ti genunchii tai inaintea Iui Dumnezeu pe Care L-ai marturisit si de la Care iti vei lua iertarea pacatelor tale.

Si el, plecandu-si genunchii si capul, priveste in jos ; iar preotul, avand binecuvantare de la arhiereul sau, il dezleaga pe el citind :

Rugaciunea de dezlegare care se citeste la primirea ereticilor in Sfanta Biserica Ortodoxa

Domnului sa ne rugam.
Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel ce a dat Apostolilor Sai cheile imparatiei cerului si, prin harul Sau, toata puterea de a lega si a dezlega oamenii pe pamant de pacate, Acela insusi pentru negraita mila Sa, sa te ierte si sa te dezlege pe tine. Si eu nevrednicul preot, cu puterea cea data mie, te iert si te dezleg pe tine, fiule (N) de legatura juramin-tului, de toata dezbinarea, de toate pacatele tale, si te impreunez cu cei credinciosi si cu trupul Bisericii lui Hristos si te impartasesc cu dumnezeiestile Taine, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Si dupa citirea rugaciunii, preotul, zice catre el :

Scoala-te, frate, si ca un rob credincios al lui Hristos roaga-te Lui, impreuna cu noi, ca sa te invredniceasca pe tine, prin ungerea Sfantului Mir, sa iei harul Sfantului Duh.
Iar el, ridicandu-se, sta ca toata umilinta, asteptand sa fie uns cu Sfantul Mir.

Randuiala ungerii cu Sfantul Mir a ereticilor care vin la credinta ortodoxa

Dupa savarsirea randuielii de mai sus, preotul, luand vasul cu Sfantul Mir, buretele si putina apa le pune pe masa langa Sfanta Evanghelie si Sfanta cruce, si, inchinandu-se spre rasarit impreuna cu cei care vor fi de fata, zice :

Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.  Si indata se canta, pe glasul al 6-lea : Imparate ceresc..., apoi preotul zice ectenia : Cu pace Domnului, sa ne rugam, pana la: Pentru sfant locasul acesta... la care adauga :

Pentru robul lui Dumnezeu (N), si pentru ca prin ungerea cu Sfantul, binelucratorul si desavarsitorul Sau Mir, sa se dea putere dumnezeiasca celui ce acum se uneste cu Sfanta Biserica Ortodoxa, spre biruinta si calcarea tuturor mestesugirilor diavolesti si a razboiului ce-i vine lui de la lume si de la trup, Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa fie el ostas viteaz si purtator de biruinta, cu puterea lui Hristos Dumnezeul nostru, prin lucrarea harului si venirea Sfantului Duh, prin ungerea Sfantului Mir, Domnului sa ne rugam.

Pentru ca el sa fie tare si neclintit in credinta ortodoxa si in nadejde, in toate zilele vietii sale, prin ungerea cu Sfantul Mir, Domnului sa ne rugam.

Pentru ca prin ungerea cu Sfantul Mir, sa i se dea lui har, ca fara frica si cu indraznire si nerusinat sa marturiseasca inaintea tuturor pana la moarte numele lui Hristos, Dumnezeul nostru, Domnului sa ne rugam.

Pentru ca in curatie si cu dreptate sa-si pazeasca sufletul sau in toate zilele vietii sale, cu lucrarea, cu harul si cu venirea Preasfantului Duh, prin ungerea cu Sfantul Mir, Domnului sa ne rugam.

Apoi se continua cu ecteniile : Pentru ca sa fie izbavit el si noi de tot necazul... Apara, mantuieste... Pe preasfanta curata... si ecfonisul : Ca tie ti se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea...

Apoi preotul citeste rugaciunea aceasta : Domnului sa ne rugam.

Binecuvantat esti Doamne, Dumnezeule atottiitorule, izvorul tuturor bunatatilor, soarele dreptatii, Care ai stralucit celor din intuneric lumina mantuirii, prin aratarea Unuia-Nascu Fiului Tau si Dumnezeului nostru, daruindu-ne noua nevrednicilor fericita curatire in apa sfintita si dumnezeiasca sfintire in ungerea cea de viata facatoare, si ai binevoit a destepta din inselaciunea ereticeasca pe robul Tau acesta, ca sa cunoasca adevarul Tau, sa alerge cu pocainta la a Ta milostivire si sa se uneasca cu sfanta si aleasa Ta turma, daruindu-i lui iertarea pacatelor si dezlegarea juramantului prin mine, nevrednicul robul Tau; insuti, Stapane indurate, imparate al tuturor, daruieste-i lui pecetea darului Sfantului si intru tot puternicului si inchinatului Tau Duh, si impartasirea cu preasfantul Trup si cu scumpul Sange al Hristosului Tau ; pazeste-l pe el in sfintenia Ta ; intareste-l in credinta ortodoxa ; scoate-l pe el de la cel viclean si de la toate mestesugirile lui; pazeste cu mantui-toarea Ta frica in curatie si dreptate sufletul lui, pentru ca in tot lucrul si cuvantul bineplacand Tie, fiu si mostenitor sa fie cerestii Tale imparatii. Ca Tu esti Dumnezeul nostru, Dumne¬zeu Care miluiesti si mantuiesti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Si indata preotul il unge cu Sfantul Mir, facand chipul crucii la frunte, la ochi, la nari, la gura, la piept, la maini si la picioare, zicand de fiecare data : Pecetea darului Sfantului Duh.

Si sfarsind, zice rugaciunea intaia dupa ungerea cu Sfantul Mir : Domnului sa ne rugam. Doamne Dumnezeul nostru, Care ai invrednicit pe robul Tau acesta (N ) sa se arate desavarsit prin credinta cea dreapta, care este in Tine, si prin sfanta si cereasca Ta ungere, Tu, Stapane al tuturor, cu pecetea darului Sfantului Duh, pazeste in el credinta cea adevarata, hraneste-l in dreptate si in adevar, si cu toate harurile Tale infrumuseteaza-l. Ca Tu esti Dumnezeul nostru si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Apoi citeste rugaciunea a doua dupa ungerea cu Sfantul Mir : Domnului sa ne rugam. Cel ce dezlegi pacatele prin pocainta si ai daruit robului Tau intoarcere din inselaciunea ereticeasca la adevarul Tau, si i-ai dat innoirea vietii, insuti, Stapane Doamne, binevoieste a straluci totdeauna in inima lui lumina fetei Tale, pazindu-si pavaza credintei lui nebiruita de vrajmasi, haina nestricaciunii, cu care s-a imbracat, nepatata si neschimbata pastrand-o, si cu harul Tau ferind in el nestricata pecetea duhovniceasca, milostiv fii lui si noua dupa multimea indurarilor Tale. Ca s-a binecuvantat si s-a preaslavit preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Si luand buretele si inuindu-l in apa calda, sterge locul cel uns cu Sfantul Mir, zicand : Indreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai, in numele Domnului nostru Iisus Hristos si in Duhul Dumnezeului nostru ; cu Mir te-ai uns, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Dupa aceasta preotul zice : Pace tuturor. Capetele voastre Domnului sa le plecati.

Si citeste, in taina, rugaciunea aceasta: Cel ce s-a imbracat intru Tine, Hristoase Dumnezeul nostru, Tie si-a plecat capul sau impreuna cu noi. Pe acesta nebiruit luptator il fa asupra celui ce in desert ridica vrajba asupra lui si asupra noastra ; si cu a Ta nestricacioasa cununa pana in sfarsit biruitor a toate il arata. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui, si Tie slava inaltam impreuna si Parintelui Tau celui fara de inceput, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Si indata preotul face obisnuitul sfarsit, iar la vremea Liturghiei impartaseste pe cel uns cu Sfantul Mir, caci ungerea se savarseste mai inainte de Liturghie.

(Randuiala este preluata din Molitfelnic, editia 1937.)

Asa sunt unii...altfel sunt altii

 În Duminica Sfintei Maria Egipteanca, un părinte hirotonit de curând a început un cuvânt despre pocăinţă. A dat câteva exemple de sfinţi care au părăsit păcatul. În biserică se auzeau şuşoteli. Unii credincioşi, în special cei mai în vârstă, nu păreau prea interesaţi de subiect. Două femei depănau amintiri din tinereţe, altele vorbeau deşertăciuni, comentând lungimea fustei unei femei care venise prima dată în acea biserică sau mirosul neplăcut al cerşetorilor de la poarta bisericii.

Părintele a continuat:

- Dar există şi mulţi păcătoşi care nu vor să audă de pocăinţă. În parohia noastră, de exemplu: avem un caz, un om căruia îi place să bea mult, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Omul acesta, pe care îl cunoaşteţi cu toţii, este un caz care pare irecuperabil.

Încet-încet, credincioşii care şuşoteau începură să fie atenţi: predica devenea interesantă şi pentru ei - se gândeau că poate părintele va da şi nişte amănunte picante, pentru a le putea discuta la masa de prânz cu cei care nu veniseră să se împărtăşească din frumuseţea sfintei slujbe.

- Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? întrebă părintele, mirându-se câtă linişte se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă daţi singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vieţii, unii şuşoteau. Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bârfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut linişte. Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniţi la biserică din orice alt motiv, şi nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi a vă ruga împreună cu ceilalţi, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, făcându-vă să vi se pară că sunteţi superiori celor care stau la această oră în faţa televizoarelor, ar trebui să vă daţi seama că greşiţi. Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreţi să o transformaţi în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie aşa! Luaţi aminte la cursele vrăjmaşului care, dacă nu a reuşit să vă împiedice să ajungeţi la biserică, se luptă să vă sucească minţile şi să vă îndemne să vorbiţi în loc să vă rugaţi sau să ascultaţi cuvinte de folos. Aş mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altădată. Vă las să vă gândiţi singuri dacă vreţi să mergeţi pe calea mântuirii. Şi, dacă nu vreţi, nu ştiu ce rost are să mai veniţi la biserică. Iar dacă vreţi, nu ştiu ce rost are să şuşotiţi şi să clevetiţi, în loc să vă rugaţi lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă…

Pilde

Era o femeie care rămăsese văduvă cu două fetiţe. Ea îşi iubea foarte mult soţul şi nu vroia să se mărite a doua oară. La un an de la moartea soţului ei, la sâni i se formaseră nişte noduli. Când s-a dus la doctor, acesta a întrebat-o:
- Ai o viaţă sexuală normală?
- V-am spus că sunt văduvă, domnule doctor.
- Văduvă, am înţeles, dar nu ai relaţii cu nici un bărbat?
- Nu, şi nici nu am de gând.
- Treaba ta. S-ar putea ca nodulii aceştia să fie de la lipsa relaţiei tale cu un bărbat. Dacă vrei să te gândeşti la sănătatea ta şi la binele copiilor tăi, ar fi bine să te gândeşti să fii cu cineva. Altfel, te distrugi şi psihic, şi fizic. Nu trebuie să te măriţi ca să scapi de hormoni, îi spuse doctorul, ironic.
Ajungând la duhovnicul său, femeia îi spuse cu ochii în lacrimi ce aflase de la doctor.
- Nu te îngrijora. Doctorii spun multe prostii. Vrei să te măriţi din nou?
- Nu, dar dacă trebuie… Nu vreau să curvesc.
- Nu trebuie să te măriţi numai ca să ai cu cine să te culci. Dacă vrei să rămâi văduvă, vei avea mare plată de la Dumnezeu.
- Dar cu nodulii, cum rămâne?
- O să ne rugăm la Maica Domnului, şi or să treacă.
După câteva luni, femeia s-a dus din nou la doctor, pentru control.
- Văd că eşti bine, sănătoasă. Cum e, ai ţinut seama de sfatul meu, nu? Un bărbat e un bărbat.
- Nu, domnule doctor. M-am rugat la Dumnezeu şi m-a ajutat… Precum puteţi vedea şi dumneavoastră.


Un frate oarecare, dacă a venit ziua începerii Sfântului şi Marelui Post, a pus în sine hotărâre şi făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu că nu va ieşi afară din chilia lui până în ziua Sfintelor Paşti. Şi aşa şi-a gătit în chilia sa toate cele ce-i trebuiau lui în timpul postului până la Paşti. Şi s-a închis tare, ca să nu poată intra nimeni la dânsul.
Iar vrăjmaşul diavol, neputând răbda hotărârea şi făgăduinţa acelui frate şi începerea cea bună şi silinţa lui, a vrut să-l smintească din hotărârea sa, să-l scoată afară din chilie şi să-şi calce făgăduinţa pe care a făcut-o înaintea lui Dumnezeu. Şi aşa i-a umplut chilia cu păduchi de lemn puturoşi, atât de mulţi, încât nu era nicăieri loc în chilie, cât ai pune vârful degetului unde să nu fie păduchi. Peste tot era plin şi nu se vedeau pereţii chiliei, nici podelele, nici pâinea, nici apa şi toate vasele erau pline. Iar el, văzând atâta urâciune şi grozăvie şi o pedeapsă ca aceea în chilie, se mira foarte. Şi a cunoscut că este ispită diavolească, dar răbda mereu vitejeşte şi se întărea, zicând în cugetul său: „Măcar de mă va pedepsi Dumnezeu până la moarte, dar eu din chilie afară până în ziua Paştilor nu voi ieşi. După cum am făgăduit lui Dumnezeu, aşa voi face”.
Iar Dumnezeu, văzând bărbăteasca lui răbdare, când a fost în duminica a treia a Sfântului Post, a poruncit furnicilor să intre în chilia lui, să-i scoată toţi păduchii din chilie. Şi aşa au venit şi au intrat în chilia lui o mulţime de furnici, ca la un război cu mare vitejie şi cu mânie asupra păduchilor de lemn. Şi au acoperit mulţimea furnicilor toţi păduchii. Fratele stând, căuta şi se minuna de un lucru ca acesta, că fiecare furnică ieşea din chilie pe ferestre, pe unde intrase, trăgând câte un păduche de lemn afară. Şi aşa, într-un ceas, i-au scos şi i-au curăţit pe toţi din chilie. Pentru aceea, fraţilor, bună este răbdarea în ispite, pentru că cei ce rabdă cu mulţumită, ajung la bun sfârşit.

Cultul Penticostal

Originea cultului penticostal

Numele de „penticostali" vine de la cuvantul Pentecosta (Cincizecime), sustinand ca ei sunt botezati cu Duh Sfant si cu foc, daruri primite de catre Apostoli la Cincizecime sau la Pogorarea Duhului Sfant.

In 1901 Carol Parham, pastor baptist din Kansas sustine ca asupra sa si a unui grup de 13 persoane s-a pogorat Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in limbi.

Punctele doctrinare importante din Marturisirea de credinta a Cultului penticostal

Ritualuri: ungerea cu untdelemn a bolnavilor, consacrarea pastorilor si a caselor de rugaciune, prin punerea mainilor.

Duhul Sfant este loctiitorul lui Hristos pe pamant, coborandu-Se din cer, de la Tatal, in ziua Cincizecimii.

Ingerii sunt fapturi duhovnicesti create de Dumnezeu, fara pacat, si puse in slujba Sa.

Botezul sau ceremonia filiala este oficiat de pastor si are dublu aspect cu multiple efecte:

a) Botezul in apa este poruncit de Hristos. Acest botez il oficiaza pastorii pentru cei care accepta „credinta" noua. El este un simbol al mortii fara de pacat si al invierii la o viata noua. Oricine crede in Hristos, potrivit Evangheliei, urmeaza a fi botezat in apa, in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant. Botezul in apa se poate accepta inainte si dupa primirea botezului cu Duhul Sfant. El se oficiaza prin scufundare in apa o singura data, iar in cazul cand prima data nu s-a oficiat dupa Cuvantul lui Dumnezeu, se poate administra a doua oara sau chiar de mai multe ori.

Copiii adeptilor se boteaza la varsta cand acestia pot sa inteleaga singuri ca Hristos este Mantuitorul lor personal. Ei sunt totusi admisi la casa de rugaciuni spre a fi binecuvantati.

b) Botezul Duhului Sfant este imbracarea celor nascuti din nou cu putere de sus, pentru ca ei sa poata rezista ispitelor si incercarilor, pe de o parte, iar pe de alta parte, sa poata marturisi Evanghelia prin puterea lui Dumnezeu.

Botezul cu Duhul Sfant se poate primi atat prin punerea mainilor, cat si fara aceasta practica, atat inainte de botezul in apa, cat si dupa primirea lui. Acest „botez" ofera puterea darurilor.

Cina Domnului este al doilea asezamant, dupa penticostali, ca forma exterioara, in Biserica Iui Dumnezeu. Cina Domnului se oficiaza cu paine nedospita (azima) si rodul vitei, nefermentat.

Cina Domnului se savarseste ori de cate ori este posibil, fara deosebire de zi sau data.

Alte practici si ceremonii:

Curatirea sau spalarea picioarelor unul altuia (Matei XXVI, 28; I Corinteni XI, 23-29;Ioan XIII, 13-17), un obicei pe care unii pastori il leaga de ceremonia Cinei, altii il separa.

Casatoria - Cuvantul lui Dumnezeu opreste legarea in casatorie a unui credincios cu un necredincios (adica nepenticostal).

Se poate dezlega casatoria cand cealalta parte a cazut in adulter dovedit. Recasatorirea este permisa de Cuvantul lui Dumnezeu si atunci cand unul din cei doi a incetat din viata.

Darurile Duhului in Comunitatile penticostale

Acestea sunt in „numar" de noua si le imparte Duhul cui voieste. Darurile duhovnicesti ajuta propovaduirea Evangheliei depline. Nu toti credinciosii poseda astfel de daruri, insa toti adeptii sunt indemnati a le ravni si a umbla pe calea cea mai aleasa a dragostei;

Darul feluritelor limbi - Prin „darul feluritelor limbi se intelege vorbirea supranaturala prin care adeptul pocait, „inzestrat" cu acest dar, vorbeste intr-o limba pe care niciodata n-a invatat-o; ea este o vorbire a Duhului Sfant, care utilizeaza organele vorbirii pentru reproducerea ei; e o minune a vorbirii si o descoperire personala a lui Dumnezeu pentru fiecare crestin penticostal. Exprimarea vine din chemarea lui ca urmare a botezului cu Duhul Sfant. El simte prezenta puterii lui Dumnezeu, ca efectul unui „curent electric", insotit insa de o bucurie dulce care ii inunda intreaga fiinta. Aceasta stare de inaltare sufleteasca provoaca in viata credinciosului nostru (penticostal) schimbari morale profunde. Darul vorbirii in diferite limbi se manifesta prin intermediul duhului nostru, care intrebuinteaza organele vocale pentru exprimare. Exprimarea se poate face fie intr-o limba omeneasca, cunoscuta de cineva dintre ascultatori, fie necunoscuta. Ea poate fi si o limba necunoscuta pe pamant (o limba care astazi nu se mai vorbeste); mai poate fi si o limba „ingereasca".

Dizidente

1.In anul 1929, in cadrul „Bisericii lui Dumnezeu apostolice" care functiona la Arad, ca asociatie religioasa condusa de Gheorghe Bradin, s-a constituit o dizidenta, noua grupare intitulandu-se: Crestinii botezati cu Duhul Sfant. Apoi a avut sediul la Bucuresti si era condusa de Sodoy Alexandru (venit din Ungaria), Isbasa Alexandru (Lugoj), Bodor Eugen si G. Cojocarii, din Bucuresti.

2.In scurta vreme, din ramura de la Arad s-a desprins o noua fractiune, care s-a intitulat: Ucenicii Domnului lisus Hristos si era condusa de Ioan Popa din Sebis (Arad) si Ioan Crisan.

3.Biserica Apostolica de Ziua a 7-a sau „Penticostalii de Ziua a Saptea". Gruparea a aparut in satul Valea Florilor din comuna Ploscos (judetul Cluj). Dizidenta porneste de la premisa ca in cadrul cultului nu se respecta unele practici si sarbatori prevazute in Vechiul Testament si nu se pastreaza regimul alimentar prescris acolo.

Revenind de pe front, unde a trecut prin mai multe incercari care i-au „intarit credinta", dupa anul 1950, Ioan Boer, initiatorul gruparii, a luat legatura cu alte elemente dizidente din judetele Cluj, Hunedoara, Maramures, Suceava, Caras-Severin, Arad etc, in vederea largirii gruparii dizidente si pentru intocmirea unor memorii in scopul obtinerii recunoasterii lor drept cult.

Cum insa gruparea respectiva nu avea nimic comun cu notiunea de cult, nu se putea pune problema recunoasterii acestor calitati, neintrunind nici una din conditiile necesare: existenta unei credinte unitar-marturisite in mod statornic si public de un numar suficient de adepti, cat si exteriorizarea acestei credinte printr-un ansamblu de practici constituite intr-un ritual unitar si stabil.

Dupa anul 1958, gruparea a incercat sa se incadreze in Cultul penticostal, cu conditia ca membrilor ei sa li se permita continuarea practicilor proprii. Ulterior, a incercat, fara succes, sa fuzioneze si cu Cultul advetist de ziua a saptea, in aceleasi conditii.

4.Biserica lui Dumnezeu cea Apostolica botezata cu Duhul Sfant (Universalistii). Miscarea a aparut si s-a dezvoltat in ultimii 25 de ani. in prezent, numarul adeptilor nu se cunoaste. Fondatorul miscarii este Victor Chirila din Arad.

Membrii gruparii exclud sub orice fel de forma contactul cu statul.

5.Gruparea „al 13-lea Apostol" sau „Penticostalii negri".

Gruparea a aparut in anii '70 si are aderenti in judetele Timis, Arad, Bihor, Hunedoara, Caras-Severin etc.

Printre practicile acestor adepti retinem: intensificarea „vorbirii in limbi" si facerea de proorociri, sustinand ca au „glasul Domnului"; sub influenta Duhului Sfant, fiecare membru face noi „descoperiri" pentru ceilalti.

6.In cadrul cultului penticostal se manifesta si alte curente dizidente care, pe plan local, au luat diferite denumiri, cum ar fi: a) Crestinii liberi; b) Misiunea populara libera, cu aderenti in orasul Cugir (jud. Alba), (la specific, gruparea insista pentru necesitatea celui de al doilea botez pentru toti cei ce cred (penticostali); admit ca fiinta suprema doar pe Dumnezeu si tagaduiesc rolul lui Iisus si al Duhului Sfant; propaga ideea unirii tuturor credinciosilor crestini intr-o singura adunare (penticostala) pentru a capata forta si traire.

7. Credinta Nouapostolica sau Biserica Nouapostolica Internationala. Secta a aparut inainte de „constituirea" penticostalilor clasici (dupa 1913).


Patrunderea si dezvoltarea in Romania

Acest cult isi are originea in America la inceputul secolului al XX-lea.

In Romania penticostalii au patruns prin Pavel Bur din Arad plecat in SUA, inainte de 1910. Revenit in tara „convertit" si cu sprijinul unor maghiari instariti, da „nastere” acestiu cult in Banat si Transilvania.

Ion Bododea, pescar din Brailita, fost pastor baptist, paraseste „credinta" veche pentru „gustul" vorbirii in limbi.

Pe seama lui Pavel Budeanu se pune si traducerea in limba romana a „marturisirii" de credinta penticostala: Declararea fundamentului adevarat al Bisericii lui Dumnezeu.

In Romania se poate considera deschisa prima casa de adunare penticostala, cea din casa sotilor Bradin, la 10 septembrie 1922. In 1923, s-a organizat a doua adunare in comuna Cuvin. Siguranta statului de atunci, afland de existenta acestei secte, a interzis-o.

La 29 ianuarie 1925, Ministerul Cultelor si Artelor, prin Decizia 5734, a inclus in randul sectelor interzise si pe aderentii penticostali. Aceasta decizie, fiind publicata in ziare, opinia publica a fost interesata sa cunoasca natura si credinta acestei secte. Luand adresa din decizie, prin scrisori si vizite personale, fratele Gh. Bradin a fost solicitat sa dea unele lamuriri. Multi sectanti desprinsi din cultele neoprotestante ale vremii sau nemultumiti de pastorii lor s-au unit cu penticostalii.

O data cu schimbarea climatului politic din tara noastra, la 23 August 1944, penticostalii au iesit din ilegalitate, comunistii i-a declarat pe penticostali egali cu Biserica Ortodoxa Romana.

La 20 mai 1945, in orasul Arad, a avut loc o conferinta foarte restransa, in cadrul careia s-a discutat reorganizarea Asociatiei religioase penticostale si reeditarea unei reviste intitulate „Vestitorul Evangheliei". Gheorghe Bradin a fost in fruntea acestei organizatii, ca presedinte.

La 14 noiembrie 1950, prin Decretul nr. 1203, s-a primit recunoasterea juridica sub titulatura: Cultul Penticostal sau „Biserica lui Dumnezeu Apostolica".

Cocalarul şi vinul sfânt....sau de la moarte la viaţă

Am citit azi un mail interesant, pe care vi-l recomand spre o lectură plăcută:

“Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici. Când m-am mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.
După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom’ profesor.
Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom’ profesor e de-acum fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.
Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre “cei buni” şi “cei răi”, dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.
Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.
Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: “puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie” ori “n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor” au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. “Dom’ profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept” a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.
În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.
Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.
În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toşi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.
L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani (“ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul”). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.
Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat: Dom’ profesor, nu mă recunoşti?
Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani. Mădălin? – l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată. Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii. Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?
Nu dom’ profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stâncă lângă mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.
Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.
La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu.
Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.
Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am expus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.
Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.”

Crezul meu este iubirea

Crezul meu e iubirea de Dumnezeu.

L-am citit pe Fericitul Augustin şi a spus că dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, poţi să faci ce vrei. Pot să nu fac răul pe care nu doresc să-l fac, pot să mă rog mai mult, reuşesc să-i iubesc pe semenii mei mai mult, curat, şi chiar pot să-l iert şi să-l iubesc pe cel ce imi greşeşte.
Dar m-am gandit că nu îmi este indeajunsă credinţa mea în Dumnezeu dacă nu îmi cresc această credinţă în sufletul meu prin fapte de milostenie. Şi mai cred că până la această iubire de Dumnezeu nu se poate ajunge fără cunoaştere. Eu nu pot să-l iubesc pe cel de a cărei existenţă nu ştiu nimic. Pe un om nu-l pot iubi fără să-l cunosc mai întâi, fără să ştiu ce vrea cum se comportă, dacă şi el mă iubeşte sau nu. Măcar atât. Dar în Dumnezeu nu pot să nu cred atât timp cât cunosc, cât ştiu, şi mai ales cât simt că el mi-a dăruit viaţa, cel mai de preţ dar, bucuria dimineţii si frumuseţile pământului, pe care şi pentru mine le-a creat, şi totodată posibilitatea să mă fac cetăţean al Raiului, împreună cu El. Şi am ajuns la această credinţă prin cunoaştere mai întâi. L-am întâlnit în biserică, răstignit pe Cruce, cu braţele întinse de parcă ar fi vrut să mă cuprindă şi să mă îmbrăţişeze pe mine, şi prin mine pe toată lumea. Şi apoi prin această cunoaştere, faţă către faţă, am început să înţeleg învăţăturile creştin-ortodoxe mai bine, să le simt, să le trăiesc.
De aceea, când nu crezi în ceva, nu simţi nimic, nici bucurie, nici întristare, pe când atunci când crezi în Cineva, simţi totul. Mi-a rămas în minte pariul pe care l-a făcut Blaise Pascal: „Dacă eu cred în Dumnezeu şi El nu există, nu pierd nimic; dar dacă eu nu cred în Dumnezeu şi El există, atunci pierd totul”. Aşa că, spun şi eu ca în Sfânta Evanghelie: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, ajută-mi în credinţa mea mică, fiindcă e la început, dar la sfârşit va fi mare.
În sfârşit, din cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, am ajuns la libertate, de unde poate am şi plecat: „Iubeşte şi fă ce vrei!” sau, cum a spus însuşi Fiul lui Dumnezeu: „Adevărul vă va face liberi”, liberi de păcat, în afara morţii, El Adevărul, Iisus Hristos, îmi va dărui iubirea şi libertatea vieţii veşnice. În asta cred eu.
Cred în soarele de dimineaţă pe care mi-l dăruieşte Dumnezeu, cred în iarba care creşte şi se lasă călcată de mine să-mi fie mie moale şi cu miros de viaţă, spre mângâierea picioarelor mele desculţi, cred în ploaia caldă de vară ce udă florile pe care le-am sădit şi crescut cu ajutorul lui Dumnezeu, cred în salcâmul ce-mi dă parfumul lui primăvara din porunca Celui care l-a creat. Cred în Lumina vieţii veşnice, cred în raza de rămas bun a soarelui care apune spre odihna trupului meu, că aşa a vrut Dumnezeu. Cred în pacea şi lumina pe care mi-o dă Dumnezeu în ceasul rugăciunii, acolo e Hristos! În sufletul meu, în viaţa mea, în lumea copilăriei mele.
Şi mai ştiu că Domnul nostru Iisus Hristos intră în sufletul meu prin credinţă şi iubire. În ele nu există frică, ele alungă frica. Pentru că pe acest drum al credinţei pe care am început să merg este un drum plin de lumină, eu cred că este singurul care duce spre Împărăţia Cerurilor. Cred mult, ca să mi se facă mult, ca să mi se ajute mult: „Facă-se după credinţa ta!”. De aceea eu cred în Dumnezeu, de aceea crezul meu este iubirea în Dumnezeu.

Poezii (V)

SĂ FII A MEA, TU, TOATĂ...

De nu m-ai fi privit în noaptea-nmiresmată,
De nu te-ai fi dat mie de fiecare dată
Când îţi spuneam în şoaptă rostindu-ţi doar poeme
N-aş fi un rob iubirii, de tine nu m-aş teme.

Dar frica şi durerea ce m-au cuprins aseară
Când tu intrai pe uşă călcându-mi pragul iară
Mă fac să-mi caut locul şi timpul de-a iubi
Şi păru-ţi, şi privirea, şi felul tău de-a fi.

Cin’ te-a-nvăţat pe tine să nu clipeşti când eşti
Doar tu cu mine-n casă, doar eu şi ochii-ţi verzi,
Cin’ te-a sculptat în piatră, zeiţă din pământ
Că buzele-mi nu pot să-ţi spună un cuvânt?

Tu nu gândeşti că sufăr când mâna ţi-o întinzi
Spre gâtul meu de tină şi-ai vrea să mi-l cuprinzi,
Când ochii-mi negri, palizi, se-neacă-n pielea ta
Şi-n totul tău, divino, de nu mai pot scăpa!

În toamnele târzii, cand vii, să nu mai pleci,
Să mi te-ntinzi în pat, să-ţi laşi trupul pe veci
În racla casei mele, o mână, păru-ţi des,
Să fii a mea, tu, toată, iar eu să-ţi fiu ales...

13 octombrie 2005

Blesteme, farmece, vrăji (III)

Soluţii pastorale :
Celor care insistă totuşi să îşi afle viitorul, Sfântul Cosma le recomandă următoarea "tehnică" eficientă: "Şi dacă vrei să-ţi vezi soarta sau norocul, scoală-te mâine dimineaţă şi du-te la biserică şi uită-te la mormintele celor morţi şi la ce sunt ei acum. Gândeşte-te şi spune: "N-au fost şi ei oameni ca mine şi au murit?" Aşa voi muri şi eu mâine, deci să nu îndrăznesc să fac şi eu aceste lucruri diavoleşti, căci o să pier..." .
Să cugete la moarte cei care nu se tem de osânda dumnezeiască şi vor să alerge la ghicitori şi la vrăjitori. şi să priceapă că viaţa pământească, de care ei sunt preocupaţi atât de mult, se va sfârşi. Şi că, dacă au căutat să afle ce li se va întâmpla peste câţiva ani, ceea ce îi asteaptă după moarte le rămâne ascuns.
În al doilea rând, trebuie să ştim că nu orice rău ni se trage numaidecât de la vrăji sau descântece, ci şi de la alte cauze. De exemplu, plecarea de acasă a unuia dintre soţi şi ataşarea faţă de altă persoană poate fi cauzată de o nepotrivire de natură fizică sau sufletească în căsătorie. Necăsătoria până la o anumită vârstă, ca şi o boală, nu trebuie să aibă la bază neapărat o vrajă sau un blestem. Prea uşor se cred unele persoane victime ale lucrării celui rău. În această privinţă, este bine să ştim că diavolul nu vine în noi şi nu ne stăpâneşte decât în măsura în care noi ii dăm voie sau atât cât îi permitem şi că nu diavolul este cel care ne stăpâneşte, ci Hristos. Noi devenim prin botez hristofori, adică purtători de Hristos, nu de diavol. Apoi, să fim convinşi că diavolul nu numai că nu este egal cu Dumnezeu în putere, ci este doar îngăduit.
În al treilea rând, trebuie să ne întrarmăm cu semnul sfintei cruci, « armă asupra diavolului », cu postul şi cu rugăciunea. Trebuie mai intâi să îndemnăm pe credincioşi să se spovedească şi să se împărtăşească, pentru că, de cele mai multe ori, starea de boală, de insucces şi de neîmpliniri este urmarea păcatelor. Câte urmări rele nu aduc o viaţă destrăbălată, adulterul, concubinajul, avortul, lăcomia, furtul, minciuna şi altele ? Să nu creadă că numai citirea rânduielilor bisericeşti de către slujitori este suficientă pentru înlăturarea relelor, ci şi adeziunea lor sufletească, credinţa şi încrederea în Dumnezeu. Nu este de neglijat nici faptul că pentru unele boli, care nu ţin de resortul Bisericii, este bine să ne adresăm medicilor. În nici un caz, nu vom trimite pe credincioşii noştri la vrăjitori pentru a fi dezlegaţi.
Demonii nu pot să vindece, ci omoară
Sf. Ioan Gură de Aur: "Ce faci, creştinule neghiob, ori cine eşti tu care recurgi la vrăjitori şi farmazoni ca să fii vindecat ? Şi crezi, în sfârşit, că diavolul are să vindece boala ta ? Dacă acesta este ucigător de oameni de la ince¬put şi a omorât tot neamul oamenilor, cum are sa fie acum doctorul tău ? Dumnezeu îi spune anthropoktanos - ucigător de oameni, şi tu alergi la el ca la un doctor ?. “Nu vezi cum într-o singură clipă a omorât doua mii de porci în mare, şi cum are să te vindece pe tine ? Şi dacă demonii n-au avut milă de porci, cum or să aiba milă de tine ? Caci dacă pe porci nu i-au cruţat, cu atât mai mult nu s-ar împiedica de noi" « Şi dacă demonii nu au milă de sufletul tău, cum vor avea milă de trupul tău ? Dacă demonii se străduiesc să te alunge din Împărăţia lui Dumnezeu, cum or sa te elibereze de boală ? » Şi asta deoarece, după Sfântul Vasile cel Mare, alt lucru mai pla¬cut nu este pentru diavol ca acela de a întrista şi de a tiraniza pe om, în felurite moduri şi prin fe¬lurite învăţături: "nimic nu este mai plăcut pen¬tru duşmanul omului, ca întristarea şi pedep¬sirea omului în diverse chipuri".
« Aşadar, să nu te înşeli, creştinule, ci află că nici lupul nu se face vreodată oaie, după proverb, nici diavolul nu se face vreodată doctor; şi că mai uşor poate să îngheţe focul şi să se încălzească zăpada, decât să vindece într-adevar diavolul; fi¬indcă acesta, chiar dacă ar vrea să te vindece, nu poate, deoarece este cu totul neputincios, iar da¬ca presupunem că poate să te vindece, totuşi nu vrea, deoarece sănătatea omului este un bun, iar diavolul urăşte totdeauna cele bune şi de aceea este numit duşmanul binelui. » Sf. Nicodim Aghioritul
Prezentarea canoanelor Sfintei Biserici, ar putea să descurajeze pe creştinii noştri de a mai cauta salvarea în mâinile vrăjitorilor.
Asistăm la un fenomen de pervertire a simbolurilor liturgice şi a slujirii liturgice. Asistăm la introducerea în viaţa credincioşilor a unor ritualuri magice individuale izvorâte din obscurantism, ignoranţă, falsă credinţă şi falsă vieţuire religioasă. O astfel de abordare este osândită de canonul 61 Trulan care spune: "… cei ce nu se vor păzi de pierzătoarele meşteşugiri păgâneşti (ca unii care sunt vrăjitori şi fermecători), hotărâm să se înlăture cu totul de la biserică, după cum învaţă şi sfinţitele canoane. "Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul, precum zice Apostolul? Sau ce înţelegere are Biserica cu idolii? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios sau ce potrivire este între Hristos şi Beliar? (II Cor. 6, 14-16)". Despre oprirea de la astfel de practici vorbesc şi canoanele 36 de la Laodiceea, 65 şi 72 al Sfântului Vasile cel Mare precum şi canonul 3 al Sfântului Grigorie de Nyssa.
Concluzie :
Precum terifianta contaminare radioactivă, îndeletnicirile vrăjitoreşti, deşi nu sunt întotdeauna vizibile cu ochiul liber, poluează cumplit minţile şi sufletele oamenilor, degradându-le până şi trupurile. Nutrim speranţa că indivizii tentaţi de a face un astfel de "pact cu diavolul" vor înţelege că această iniţiativă este nu numai condamnabilă, ci chiar periculoasă pentru ei şi pentru cei ce le sunt dragi. Tot răul la care devin complici se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva lor... Credinţa creştină şi practica liturgică nu sunt nici ghicitorie, nici magie, ci mărturisirea dreaptă, rugăciune sinceră şi curată, revărsare de Duh Sfânt.

Blesteme, farmece, vrăji (II)

Impactul lor în viaţa creştină de azi
Unii preoţi, din păcate, le recomandă oamenilor ca trebuie sa meargă la 3 mănăstiri, la nu ştiu câte biserici, să ducă lumânări, să le aprindă, însă astea-s nişte înşelări ale omului, ca sa creadă că a facut şi el ceva. Unii oameni zic: "Parinte, eu am noroc ca am maşină să mă duc la 7 biserici să aprind câte o lumânare, cum mi-a zis parintele cutare". În loc să stea la o slujbă cumsecade el se duce la 7 biserici şi nu participă la nici o slujbă. Sunt lucruri fără valoare, e doar un fel de înşelare de sine. Au apărut nişte îndrumări despre cum poate cineva să scape de farmece şi blesteme. Cu 9 lumânări, care să le aprindă, să le aşeze pe o tavă sau cărămidă, ca să se ardă de tot. Vinerea să facă rugăciunea dimineaţa până arde un sfert de lumânare, apoi la amiază până arde alt sfert de lumânare, seara alt sfert şi noaptea la 12 până arde tot. Sunt lucruri fără valoare, fără importanţă! Acolo se spune de exemplu şi că cineva care are un necaz să se duca cu un pomelnic la preot, să prezinte pomelnicul cu problema pe scurt, iar preotul să scoată particica la proscomidie şi după aceea preotul să-i dea omului particica pe care a scos-o şi după 24 de ore de ajun să manânce particica aceea. Păi ca să te împărtăşeşti nu-ţi trebuie 24 de ore de ajun, ori Sf. Împărtăşanie e mai mare decat particica! În afară de aceasta, particica pe care o scoate preotul n-are voie să o dea la nimeni, pentru că e scris ce trebuie să facă preotul cu părticelele: se amestecă în Sfântul Potir şi se consumă după Sfânta Liturghie.
Dorinţa creştinilor de a cumpăra pentru nevoile vieţii religioase cărţi, icoane şi alte obiecte de cult, cu care să-şi mobileze ambientul vieţii religioase casnice, a făcut să crească numărul producătorilor de astfel de obiecte şi de asemenea numărul impostorilor care, cu sau fără acoperire legală, speculează încrederea cumpărătorilor. Nu-i foarte greu să descoperi că impostura are şi ea treptele ei: de pildă, un anume fel de impostură este să vinzi răşină urât mirositoare, vopsită în culori vii pentru a o putea recomanda drept "smirnă de la Muntele Athos" şi un alt fel de impostură este să induci năstruşnica idee că ar exista tămâie profilată pe anumite desfăcături de farmece, tămâie specială pentru dezlegarea cununiilor, tămâie pentru exorcizare, tămâie pentru ferirea de orice primejdie şi aşa mai departe.
Ca să intrăm mai în amănunt: în ultima vreme au ajuns la îndemâna unora dintre creştinii ortodocşi anumite obiecte sau materiale întrebuinţate în cult - tămâie, agheasmă, pământ din locurile sfinte, procoveţe şi alte mărfuri asemenea acestora - însoţite de instrucţiuni de folosire în anumite practici pseudo-religioase care mai de care mai alambicate şi mai trăsnite, practici ce ar asigura diverse vindecări, exorcizări şi împliniri personale. Urmează, desigur, "reţeta duhovnicească" în cuprinsul căreia găsim cuvinte băbeşti ce nu au nimic comun cu limba Molitfelnicului ortodox, recomandări "precise" cu privire la necesitatea cumpărării cât mai multor astfel de pacheţele miraculoase, însemnări referitoare la norma zilnică de tămâiat la ore fixe cum ar fi de pildă orele 12.00 şi 24.00, precum şi repetiţii obositoare ale unor cuvinte închinate Sfântului Antonie, Maicii Domnului sau Sfintei Treimi. În recuzită mai găsim un "Metanier miraculos, pentru dezlegări de farmece, vrăji, cununii, blesteme", "Metanierul miraculos pentru sporul casei, înţelegere şi linişte sufletească, cu boabe maro şi albe", pentru comenzi doritorii având posibilitatea de a se adresa Editurii Hrana Sufletului, C.P. xyz O.P. 13 Braşov, tel. 0740xyz. Aceeaşi adresă este valabilă pentru cei ce doresc "Tămâie cu proprietăţi medicinale care vindecă ulcerul, pietrele la ficat" etc. Cei ce doresc "Tămâie pentru dezlegări de farmece din flori de câmp" se pot adresa Soc. Izvorul Tămăduirii SRL şi vor avea dorinţele asigurate. Ar mai fi, între multele manifeste promoţionale care circulă printre credincioşi, şi unul despre "Cordeluţa binecuvântată cu Cinstitul Brâu al Maicii Domnului", recomandată bolnavilor de cancer şi femeilor neroditoare sau celor năpăstuiţi de furturi şi pagube, care sunt îndemnaţi să se încingă cu ea spre a-şi rezolva problemele. Cam aşa se prezintă oferta "miracolului" creştin din zilele noastre. Marea problemă este însă aceea că fericirea, mântuirea sau împlinirea rugăciunilor nu atârnă întru nimic de niciuna dintre toate acele materiale sau practici pe care le propun comercianţii în cauză. Aceste false lucrări, care după mintea slăbănogită a acestor firi smintitoare ar asigura printr-un simplu exerciţiu magic împlinirea dorinţelor, nu sunt cunoscute de către practica Bisericii. Viaţa religioasă presupune o altfel de rigoare şi de lucrare.

Poezii (IV)

DORINŢĂ DE ÎNGER

Aş dori să mor în tină sau să-mi torn în cap ţărână,

Să mă-ngrop de viu în ceruri, să-mi pun inima stăpână

Pentru ca, trecând prin moarte, să mă nasc în altă viaţă,

Să trăiesc în flăcări calde, să înving frica de moarte,

Să culeg lacrimi amare care curg din sfinţi ce dorm

În uitarea veche-a pleoapei, în dumnezeiescul somn…

Şi-apoi adevărul vieţii s-amintească rana largă

Ce-a deschis-o-n inimi crude foamea ei ce vrea să soarbă

Locul Crucii – lume mică, absolut în renunţare…

Aş fi omul-sfânt din lume care calcă-n urme-amare

Avalanşa de durere, suferinţă şi tăcere,

Viaţa lui ce-nghite lacom regăsirea-n mângâiere

Şi privirea rece-a morţii ce învaţă ca să spere...

Aş dori să fiu un om, să mă nasc în miez de noapte

Să-mi fac ochi din ceară veche, să rostesc cuvinte-n şoapte,

Să trăiesc tortura lui ce şi-onghite însetat

După moarte, după viaţă, după primul lui păcat...

20 decembrie 2000

Blesteme, farmece, vrăji (I)

Omul contemporan pare prins în capcana propriei ignoranţe. Căutările sale găsesc mereu alte căi către lumea spirituală decât cele trasate de învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Aplecarea spre un misticism greşit înţeles, dorinţa de a obţine imediat avantaje materiale sau de altă natură, chiar cu ajutor demonic, pare să devină o caracteristică a unora dintre semenii noştri. O parte din mass-media sprijină acest efort de îndepărtare a omului de adevăratele sensuri ale vieţii. Emisiunile televizate te îmbie să îţi laşi viitorul în mâinile calculatorului astral care îţi planifică activităţile, îţi stabilesc compatibilitatea sentimentală cu persoana dragă, stabilind procentual cât de bine te vei înţelege cu ea, horoscopul zilnic este mai lecturat decât rugăciunea înainte de masă, participarea la şedinţe de spiritism, chiar şi nereale, tinde să devină o practică obişnuită. Fără îndoială însă că nu acestea sunt cele mai periculoase forme ale practicilor oculte, însă ele sunt începutul alunecării pe o pantă ce trimite sufletele direct în braţele morţii. Că Biserica a admis lucrarea diavolului stau dovadă rugăciunile pe care ea le-a alcătuit împotriva lui. În această privinţă este demn de amintit Sfântul Vasile cel Mare care ne-a lăsat, printre alte rugăciuni, Molitvele sau blestemele sale pentru cei care pătimesc de la diavol şi pentru toată neputinţa. Sfântul Vasile înfăţişează în molitvele sale o gamă întreagă de modalităţi şi căi prin care diavolul vine sau este trimis în fiinţa omului pentru a-i face rău. Alături de Molitvele Sfântului Vasile cel Mare, Biserica a instituit şi alte rânduieli sau slujbe pentru înlaturarea lucrării diavoleşti în care se face, ca şi în molitvele amintite, menţiune expresă de vrăji, vrăjitori şi descântători:

Ø Rugăciune pentru casa care este supărată de duhuri rele, care se citeşte, de regulă, după sfinţirea apei mici sau sfeştanie.

Ø Rânduiala rugăciunii pentru cei care sunt tulburaţi şi supăraţi de duhuri necurate, la sfârşitul căreia se unge cel bolnav cu untdelemn din candelă şi se adaugă şi Molitvele Sfântului Vasile.

Ø Rânduiala care se face la casa sau locul care sunt supărate de farmece sau de descântece, a cărei citire se cere insoţită de post şi milostenie şi, daca este posibil, de savârşirea sfintei Liturghii. Totodată se face şi stropirea casei şi a locului cu aghazmă mare sau mică.

Agresiunea psihică

În vremurile de astăzi nu mai este elegant să loveşti cu pumnul sau cu bâta pentru a-ţi satisface interesele. În schimb, a luat o amploare greu de controlat aşa-numita “agresiune psihică”. Aceasta izvorăşte din adâncul sentimentelor de ură, invidie, răzbunare sau, pur şi simplu, din setea de a provoca răul cuiva, fără riscul ca agresorul să fie descoperit şi pedepsit.

La baza atacurilor psihice pot sta motive diverse, unele de-a dreptul naive, altele îngrijorător de grave. Printre acestea se află : lipsa de loialitate între concurenţi ; setea de parvenire prin distrugerea colegilor competenţi ; dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ ; complexul culpabilităţii, persistând ca o obsesie periculoasă în mintea celui ce atacă ; răutatea specific femeiască, manifestată atunci când apar rivale atrăgătoare ; lupta bărbaţilor pentru a li se recunoaşte inteligenţa şi farmecul ; tendinţa de eliminare a adversarilor politici ; răzbunarea unor conducători pe supuşii recalcitranţi; practica anihilării celor consideraţi duşmani, pe fronturile vizibile şi invizibile ale veşnicelor războaie ; lupta dintre diversele doctrine politice, filozofice, religioase, etnice ; neobosita concurenţă între agenţii secreţi ; setea de câştiguri băneşti a “specialiştilor” în magie neagră.

Postul în viziunea Sfinţilor Părinţi

„ Să nu ne mâhnim de zilele ce se apropie! Să fim veseli în ele, aşa cum se cuvine. Cel trist nu primeşte cunună, iar cel care suspină nu biruie. Nu te întrista când ţi se poartă de grijă! E o nebunie să nu te bucuri de sănătatea sufletului şi să te mâhneşti de schimbarea mâncărurilor, lăsând să se înţeleagă că-ţi face mai multă bucurie plăcerea stomacului decât purtarea de grijă a sufletului. Săturarea mărgineşte plăcerea numai la pântece; postul, însă, urcă folosul la suflet. Bucură-te, căci ţi s-a dat de Doctor un leac ce ucide păcatul. După cum viermii care se înmulţesc în pântecele copiilor sunt distruşi cu doctorii foarte amare, tot aşa şi postul, vrednic cu adevărat de acest nume, când pătrunde în suflet, omoară păcatul ascuns în adânc.” Sf. Vasile cel Mare

Postul este un medicament: „Pentru că am păcătuit cu trupul, tot cu trupul vom şi lăuda pe Domnul, folosindu-ne de el ca de un instrument muzical spre iertarea păcatului. Ai ocărât? Binecuvintează! Ai răpit averea altuia? Dă-i-o înapoi! Te-ai îmbătat? Posteşte! Te-ai îngâmfat? Smereşte-te! Ai invidiat? Roagă-te!” Sf. Vasile cel Mare „ Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă! Iar pocăinţa fără post este neputincioasă” Sf. Vasile cel Mare

„Cine refuză postul, acela înseamnă că nu pune preţ pe mântuire. Căci, unde pântecele face legile, acolo dumnezeu este pântecele. Iar pentru cine dumnezeu este pântecele, acela este duşmanul Crucii lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Pe cel ce refuză postul, întrebaţi-l dacă la biserică trebuie să mergem, dacă acasă trebie să ne facem pravila de rugăciune, dacă tzrebuie să ne spovedim…şi altele…şi veţi vedea, probabil, că va refuza totul. Şi veţi înţelege că nu postul este problema lui, ci orice constrângere, în general…” Sf. Teofan Zăvorâtul

„ Postul a stins puterea focului, postul a închis gurile leilor. Postul trimite rugăciunile către cer, dându-le aripi în drumul lor spre înălţime. Postul este creşterea caselor, mama sănătăţii, pedagogul tinereţii, podoaba bătrânilor, tovarăş bun pe drum celor ce călătoresc, tovarăş credincios al soţilor. Bărbatul nu pune la îndoială cinstea casei sale când vede că femeia lui posteşte; nici femeia nu se topeşte de gelozie când bărbatul său sfinţeşte postul. Cine şi-a împuţinat bunurile casei când a postit? Numără astăzi bunurile pe care le ai în casă şi numără-le şi după ce ai postit. Nu va lipsi nimic din cele din casă din pricina postului.” Sf. Vasile cel Mare

„ Nu vezi că şi soarele este mai strălucitor după trecerea nopţii, privegherea mai dulce după somn, iar sănătatea mai dorită după boală? Şi masa este deci mai plăcută după post.” Sf. Vasile cel Mare

„Faţa celui ce posteşte îţi inspiră respect; nu-i îmbobocită de roşeaţă neruşinată, ci-i împodobită cu o paloare pe care-i zugrăvită înfrânarea. Ochiul celui ce posteşte este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, netulburată de râs nestăpânit. Cel ce posteşte este măsurat la cuvânt şi curat la inimă.” Sf. Vasile cel Mare

Sf. Ignatie Briancianinov: „ Cine are muncă trupească grea sau e aşa de slab trupeşte că nu se poate îndestula cu o masă pe zi, acela trebuie să mănânce de două ori pe zi. Postul e pentru om, nu omul pentru post, însă oricum am întrebuinţa mâncarea, des sau rar, ghiftuirea este oprită cu desăvârşire: ea îl face pe om incapabil de nevoinţele duhovniceşti şi deschide uşa altor patimi trupeşti. Postul fără măsură, adică înfrânarea prisositoare şi prelungită de la mâncare, nu e încuviinţată de Sfinţii Părinţi: din înfrânarea cea fără de măsură şi slăbănogirea ce ia naştere din aceasta omul îşi pierde puterea de a mai săvârşi nevoinţele cele duhovniceşti, adesea cade în ghiftuire, adeseori cade în patima semeţirii şi trufiei.

Pravilele postirii au fost rânduite de Sfânta Biserică cu scopul de a-i ajuta pe fiii ei, ca o călăuză pentru întreaga obşte creştină. În privinţa măsurii postului, fiecare trebuie să se cerceteze pe sine cu ajutorul unui părinte duhovnicesc şi să nu-şi ia asupră-şi un post mai presus de puterile sale, fiindcă mâncarea, care este lăsată pentru sprijinirea trupului, nu trebuie să-l slăbănogească.”

„ Din pricina poftei odrăslite în suflet de pe urma îmbuibării de mâncare şi cu vin, oamenii ajung ca nişte armăsari înverşunaţi. Legăturile nefireşti dintre oameni sunt datorate beţivilor; ei caută pe bărbat în femeie şi pe femeie în bărbat. Postul, dimpotrivă, cunoaşte măsura chiar în căsnicie.” Sf. Vasile cel Mare

„Nu postiţi în judecăţi şi în certuri!”(Is.58,4) nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău, te abţii de la vin, dar nu-ţi stăpâneşti ocările! Posteşti toată ziua, aştepţi să vină seara, ca să mănânci, dar îţi cheltuieşti toată ziua în judecăţi! Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin! (Is.28,1). Mânia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de judecată ca şi vinul” Sf. Vasile cel Mare

„ Te osteneşti zadarnic dacă-ţi chinuieşti trupul, dar nu-ţi tămăduieşti viciul.” Sf. Vasile cel Mare „ Ştii ce spune apostolul: Trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului (Gal. 5,17). Şi pentru că unul se împotriveşte celuilalt, să tăiem plăcerile trupului, spre a mări tăria sufletului, pentru ca, biruind prin post patimile, să ne încununăm cu cununile înfrânării.” Sf. Vasile cel Mare

„Pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de-ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncăruri; trebuie să postim post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământul strâmb. Lipsa acestora este post adevărat.” Sf. Vasile cel Mare.

Pentru Filon, „înfrânarea se opune iubirii de plăcere; ea conduce la cer şi la nemurire.” Clement Alexandrinul găseşte o teorie oarecum dezvoltată şi coerentă a înfrânării. În Stromate, el dă definiţia stoică: „înfrânarea este o dispoziţie de a nu depăşi niciodată ceea ce pare a fi în concordanţă cu dreapta raţiune”. Sf. Vasile cel Mare consacră înfrânării două capitole din Regulile Mari şi are grijă să o raporteze la Sfântul Pavel. Termenul se găseşte destul de des la marii dascăli ai monahismului. Sfântul Ioan Scărarul distinge înfrânarea sensibilă de înfrânarea spirituală.

„ Prin milostenie tămăduieşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar postul vestejeşte pofta. Din acestea se alcătuieşte noul Adam, înnoit după chipul Ziditorului său.” Sf. Evagrie Ponticul

Sf. Ignatie Briancianinov: „Aşa de însemnată este porunca postului dată omului în rai de către Dumnezeu, încât o dată cu porunca a fost rostită şi ameninţarea cu pedeapsa dacă porunca avea să fie încălcată. Pedeapsa era îmbolnăvirea omului de moartea veşnică.”

Preacuviosul Marcu Ascetul: „ Rugăciunea este lipsită de putere dacă nu e întemeiată pe post, iar postul este neroditor dacă pe el nu e zidită rugăciunea.”

„Ştiu pe mulţi care zic că plâng păcatele, dar nimic mare nu lucrează; postesc, poartă haine aspre, dar poftesc banii mai mult decât cârciumarii, şi de mânie se biruiesc mai mult decât fiarele, şi de grăirile de rău se bucură mai mult decât de laude alţii. Aceasta nu este pocăinţa , ci umbră a ei.” (Sf. Ioan Hrisostom)

În inima unui preot pasionat de mântuirea sufletelor, toate suferinţele altora sunt suferinţele sale, iar mântuirea păcătoşilor asigură mântuirea sa, căci dându-şi sufletul pentru alţii, îl va câştiga pe al său.