Poezii (V)

SĂ FII A MEA, TU, TOATĂ...

De nu m-ai fi privit în noaptea-nmiresmată,
De nu te-ai fi dat mie de fiecare dată
Când îţi spuneam în şoaptă rostindu-ţi doar poeme
N-aş fi un rob iubirii, de tine nu m-aş teme.

Dar frica şi durerea ce m-au cuprins aseară
Când tu intrai pe uşă călcându-mi pragul iară
Mă fac să-mi caut locul şi timpul de-a iubi
Şi păru-ţi, şi privirea, şi felul tău de-a fi.

Cin’ te-a-nvăţat pe tine să nu clipeşti când eşti
Doar tu cu mine-n casă, doar eu şi ochii-ţi verzi,
Cin’ te-a sculptat în piatră, zeiţă din pământ
Că buzele-mi nu pot să-ţi spună un cuvânt?

Tu nu gândeşti că sufăr când mâna ţi-o întinzi
Spre gâtul meu de tină şi-ai vrea să mi-l cuprinzi,
Când ochii-mi negri, palizi, se-neacă-n pielea ta
Şi-n totul tău, divino, de nu mai pot scăpa!

În toamnele târzii, cand vii, să nu mai pleci,
Să mi te-ntinzi în pat, să-ţi laşi trupul pe veci
În racla casei mele, o mână, păru-ţi des,
Să fii a mea, tu, toată, iar eu să-ţi fiu ales...

13 octombrie 2005