Iluzie

ILUZIE

Tu-mi amăgești ființa când îmi apari în ușă

Și pragul rece-mi calci; tu te voiești sedusă

Și te așezi sfioasă, în casa mea, la masă

Să îți privești ținuta și fața ta frumoasă

Într-o oglindă veche ce stă pe-o călimară.

Iar mâna ta cea albă, de piară solitară

Alunecă prin rafturi, prin cărți ce le-am uitat

De când eram acasă, la mama, un băiat…

Te vâri în lumea vie-a unui gând de ieri

Și lași în urma ta priviri ce-n soare pier.

Voiam să pleci afară, voiam să și rămâi

Să-ți iei din coșul verde vreo două-trei lămâi

Și să-mi atingi în suflet dorința de-a iubi

O inimă c-a ta -  să știu că voi muri!...

Ești o himeră vie ce-aș vrea să o ating

În serile de iarnă, când morții toți se sting,

Când steaua ta o prinzi și-o lași ca să adoarmă

Pe fruntea-ți odihnită în gânduri reci de toamnă.

Tu-mi ceri să-ți fiu o umbră, mereu să te urmez,

Să-ți fiu mereu alături, tu să-mi fii mie crez

Și dragoste și ură și tot ce-există-n lume

Credință și negare, ce-s rele și ce-s bune…

Dar eu știu că-ntr-o zi nimic nu va mai fi

Decât cenușă, praf și dorul de-a iubi…

După o lună, două, un an… sau poate zece

Mă voi trezi din vis, văzând că totul trece.

Iar coșul meu cel verde și călimara goală

Ne vor zidi atunci o moarte ireală.

 Doar noi vom înțelege că poate ne-am iubit

Și rostul nostru-n lume c-aproape l-am trăit.

Am arătat și lumii că totu-i trecător

Că omul nu e singur, ci-n veci nemuritor.