Iarnă

IARNĂ

Arhangheli dinspre ceruri coboară peste oameni

Să vânture lumină, ninsoare și iubire

Să-aducă-n inimi calde o sfântă mântuire… -

     În depărtare sună un clopot tras de fameni.

Zăpada din amiază străluce fericită…

O pânză de lumină albită de natură

Se-așterne pe câmpia ce pare o nălucă

Când zboară prin etere, de lume rătăcită.

Se-aud țipete sure prin vânturile seci…

Sub soarele de-aramă plutesc răniți de ger

Doi porumbei albaștri cu aripi reci de fier

Ce se alintă-n vise răstălmăcite-n veci…

Și scârțâie zăpada ce astăzi a căzut…

Și-n codrul plin de soare atârnă ramuri grele

Și albe, și uscate, ca dorurile mele,

Din sufletul meu rece, din ochii mei de lut.

O fată cu păr nins își ia sita să cearnă

Covorul plin de stele născut într-o răcoare,

În drumuri infinite răpite într-un soare

Ce pașnic își apune și ultima lui rază.

Iar seara-n bolta rece se-arată mândra lună

Ce își ridică rondul plin de smarald curat…

Un om cărunt ca neaua, cu pasul său sărac

Se plimbă-n țări de gheață… - 

                              Un clopot iarăși sună!

Iluzie

ILUZIE

Tu-mi amăgești ființa când îmi apari în ușă

Și pragul rece-mi calci; tu te voiești sedusă

Și te așezi sfioasă, în casa mea, la masă

Să îți privești ținuta și fața ta frumoasă

Într-o oglindă veche ce stă pe-o călimară.

Iar mâna ta cea albă, de piară solitară

Alunecă prin rafturi, prin cărți ce le-am uitat

De când eram acasă, la mama, un băiat…

Te vâri în lumea vie-a unui gând de ieri

Și lași în urma ta priviri ce-n soare pier.

Voiam să pleci afară, voiam să și rămâi

Să-ți iei din coșul verde vreo două-trei lămâi

Și să-mi atingi în suflet dorința de-a iubi

O inimă c-a ta -  să știu că voi muri!...

Ești o himeră vie ce-aș vrea să o ating

În serile de iarnă, când morții toți se sting,

Când steaua ta o prinzi și-o lași ca să adoarmă

Pe fruntea-ți odihnită în gânduri reci de toamnă.

Tu-mi ceri să-ți fiu o umbră, mereu să te urmez,

Să-ți fiu mereu alături, tu să-mi fii mie crez

Și dragoste și ură și tot ce-există-n lume

Credință și negare, ce-s rele și ce-s bune…

Dar eu știu că-ntr-o zi nimic nu va mai fi

Decât cenușă, praf și dorul de-a iubi…

După o lună, două, un an… sau poate zece

Mă voi trezi din vis, văzând că totul trece.

Iar coșul meu cel verde și călimara goală

Ne vor zidi atunci o moarte ireală.

 Doar noi vom înțelege că poate ne-am iubit

Și rostul nostru-n lume c-aproape l-am trăit.

Am arătat și lumii că totu-i trecător

Că omul nu e singur, ci-n veci nemuritor.

Portretul ei

PORTRETUL EI

De ce eu te iubesc? –

Probabil pentru că exiști

Sau poate că atunci când mă privești

Îmi trezești și inima din somnul ei firesc.

Și-mi dai în venele-mi de gheață otrăvite

Un sânge cald trecut prin trupu-ți moale

Ce s-ar topi în drumul vieții pe sfârșite…

Tu îmi oferi speranța efemeră

Că în curând pe-o ramură de lună

Luceferi se vor strange să mă vadă

Cum numele-ți cioplesc pe ultima galeră.

Și-atunci toți îngerii vor spune

Că nu-s eu vrednic să-ți sărut nici chipul

Nici chiar privirea ta ce-mi scrie fără voie stihul

Rostit pe buze reci de marmură albastră…

De ce-ți sunt ochii verzi? –

Probabil pentru că-s perfecți!

Iar părul negru,-atât de moale

Spălat în apele anticelor Elade,

Se luptă ne-ncetat cu reveria –

E clipa când îngeri și demoni stau laolaltă

Pe pânza de ceară cerșind melancolia.

Dar buzele-ți pătate-n spini de trandafiri

Și gura-nsângerată de a lor petale

De ce aprind în urma ta

Simțiri necunoscute în vremi medievale?! –

Probabil pentru că eu vin spre tine

De mii de ani și nu m-am săturat

Să te tot caut cu dulce amăgire…

A! te-am găsit ascunsă-n umbra mea

Iar eu, în fine fericit,

m-am stins din nou

în zidul gros de mănăstire, -

M-am rupt și m-am topit în viața ta!

28 decembrie 1999

Vreau lumină!

VREAU LUMINĂ

                                            

Aş ridica bolţi

de dulce împăcare

ca să culeg privirile căzute peste mine

când voi călca peste lumină

cu picioarele goale.

Aş vrea să muşc din floarea ei

ce-mi loveşte faţa în zori de zi

şi să-i rup petală cu petală existenţa,

să-i frâng încet şi molatic

arcul de zare

când se face întuneric şi în înaltul ei dispare.

Aş vrea să privesc lanul de lumină,

s-ajung la porţile ei fără hotare,

s-o pipăi, s-o gust şi s-o simt

în întunericul meu

şi-n bucata mea de viaţă

ce-mi roade clipa veşniciei.

C-apoi să strig cu disperare

“-Mi-e sete de tine!

Vreau să te beau,

Lumină!”

Poezii

ODI ET AMO

Iubesc! deci ştiu că sunt!

Când iubesc, orice noapte mi se pare zi

şi mă odihnesc în Dumnezeu,

Care mi-a dat iubirea!

Urăsc! -să cred că-s ticălos?

Când urăsc,orice zi e-o noapte

şi nu văd decât omul-bun din mine,

căci sunt al lumii

care mi-a dăruit ura.

Iubesc! -mă pierd în existența mea!

Când iubesc, sărutul trădătorului pe-obraz

e doar alintul ce-l primesc zi de zi-

cei care mă hrănesc

pâna voi putrezi!

Urăsc! -unde-i ființa mea?

Când urăsc, sărut trădarea

cu care mă-mbuibez în fiecare noapte

ploioasă și zgârcită-n alintări.

Iubesc! -şi suferința-mi pare

o dulce binecuvântare!

Când iubesc, Dumnezeu îmi pune mâna Lui-

fără de timp-

pe cap…și-o simt.

Urăsc! - iar durerea mi-e blestem!

Când urăsc,

Creatorul meu mă lovește peste față

și nu mai respir

nici noaptea nici trădarea și nici ura.

E doar Lumină.

                     

                   

                                                                      31 mai 2000

Poezii

POLICANDRUL

În policandrul meu atârnă gânduri

răsucite de-o minte încrețită

a unui înger torturat

ce-și cântă în ureche

un sunet vechi și trist –

el își iubește teama și cerul infinit.

În policandrul meu

un împărat privește

un somn ce sună-a moarte

(sau moartea lui îi pare somn?!)

Din vârful buzelor

el își alege

mirosul rugăciunii

înnecate-n lacrimi de pustnic

prea bătrân.

Sub el se roagă

urletul din clar de lună

pentru pacea lumii.

Sub policandrul meu

oamenii se iubesc în liniște.

23 septembrie 2000