Nu pot să trec peste ziua aceasta, 13 noiembrie, fără să-mi amintesc de marele dascăl al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur, cel căruia Istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanentă amintire prin savârşirea liturghiei alcătuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea moaştelor sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma.
Obisnuiţi ca Sfântul Ioan să fie cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înălţimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea ultimă pe care o oferă istoria vieţii sale, imaginea unui om măcinat de boala şi forţat de soldaţi să parcurgă pe jos calea către locul de exil.
Pentru Dumnezeu, probabil, explicaţia este mai simplă: până să primească, după moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost dăruit privilegiul ca viaţa să îi fie asemenea lui Hristos, Cel Căruia i-a inchinat întreaga sa existenţă; Gură de Aur a vorbit "cu putere" înaintea oamenilor, iar aceştia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă "ai săi nu l-au primit" , ducând până la capăt crucea exilului.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu