CRENGI
Mă duc înspre pădure, târziu, să-ţi fiu un crin
În sânul tău ca mărul prea copt de-atâta soare
Şi calc mirat în lutul de primăvară plin
Ce zace-n pasul meu, dormind lângă cărare.
Şi-ncerc să mor în tine, în clipa mea târzie
Când tu visai în şoapte şi buzele-ţi de ceară
Gustau cu dor din luna tăcută şi-argintie;
Dar frunzele din coajă îmi cresc în orice seară
Şi crengile mi-s rupte de nu mai pot să mor
Prin vânt, prin ploi de toamnă, în sufletul din tine
Să fiu din nou ce-am fost – lumina ta de dor
Ce-ţi îmbăta aiurea tot sângele din vine.
Mă duc hoinar prin locuri pe care nu le ştii
Pe care luna ta de aur nu le mai prinde azi
În raza ei sătulă de cât te-aştept să vii
În zilele mărunte ce-apun pe-al meu pervaz.
Secunde trec şi mor, tu vii mereu spre casă
Minute mor, trec anii peste salcâmi cu floare
Şi cad pe rând petale, pe lumânări, pe masă
Şi-ncerc mereu s-aud pământul meu cum doare.
Azi trandafirul galben ca luna ce-o gustai
E ofilit şi mort, e plin de praf şi noapte
Pădurea noastră-ascunde, de-atunci, din luna mai,
Cuvinte vechi din noi, în trunchiul ei săpate….
28 martie 2002
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu