Fast foods, fast thinkers, fast lovers...

Omul contemporan se grăbeşte în toate direcţiile posibile, numai înspre Dumnezeu nu. Omul de mall nu-şi va întoarce vreodată faţa către El. Nici măcar în aceste zile de imediată sărbătoare a Naşterii Domnului. Pentru el Crăciunul este o modalitate de a face jogging în supermarketuri, de a alege cadouri pentru cei ce-l iubesc pe el şi atât. Este doar chipul omului în om, nu şi chipul lui Dumnezeu în om. Se grăbeşte să mănânce, gândeşte repede, iubeşte puţin. Nu are timp.

Ori, în aceste zile de zbucium vom deveni mai buni dacă ne oprim să privim mai cu atenţie la noi înşine, la cei din jur, şi aşa Îl vom vedea pe Dumnezeu. Sau cel puţin ne apropiem mai mult de El. Vedem şi dincolo de lumea aceasta care fuge fără să-şi hrănească sufletul, fără să iubească dincolo de iubirea umană. Sfinţii s-au oprit în timp, sunt atemporali. De-acum există în veşnicie. Să le urmăm modelele.

Demult, cowboy-ii americani i-au luat pe indieni cu trenul. Au luat nişte şefi de trib, i-au dat jos de pe cai şi i-au dus cu trenul cu o viteză de 50 km la oră. Apoi i-au dat jos şi le-au zis:"Haideţi acum pe cai din nou!" Iar indienii, neîncrezători, au zis: "Nu, nu!" " De ce?" "Aşteptăm să ne vină sufletul."

Eu merg pe cal.

Poezii (III)

STROPI DE ROUĂ

Pe trandafirul alb din curte

Am revărsat un strop de rouă,

Şi el, nervos, mi-a spus mai multe

Decât aş vrea s-aud când plouă.

Şi apa ce curgea în noapte

Îmi povestea naşterea ei

Din piersicile mult prea coapte

Şi din cireşii derbedei.

Doar plouă… şi nimic se-aude

În liniştea din trandafir

Şi-n spinii lui, şi-n frunze crude,

Se-nchină rugăciuni de mir.

Eu calc încet, să nu alung

Tăcerea nopţii din grădină

Căci somnul mi-e bătut de vânt,

De ceasul ce mă cheamă-n tină.

Şi de voi vrea ca să mă duc,

Voi lua cu mine stropi de timp,

Ca-n umbra tânărului nuc

Să crească trandafiri clipind.

Să crească şi cireşi, şi piersici,

Să plouă-n noaptea veşniciei

Şi roua-n zi cu bobi stirlici

Să-mi ude clipa nebuniei.

18 februarie 2005

Poezii (II)

ÎN OCHII TĂI

În ochii tăi, copilă, o piatră se despică

Şi viaţa mea îşi arde şi ultima clipită,

În ochii tăi, copilă, se linişteşte lutul

Şi creşte iarba verde ca într-un suflet, trupul.

În ochii tăi, copilă, se-aud păsări măiastre

Cum cântă răni ştiute de veşnicele astre

Şi din culoarea lor frunzită şi difuză

Ţâşneşte-o amintire pierdută şi confuză.

Prin gingăşia lor mă ninge iar zăpada

Şi-n aurul pisat ce-ţi curge de pe margini

Se nasc pe rând povestea, legenda şi balada.

Obrajii tăi de fată în merii calzi se-nchid

Şi neagă-ntunecimea urâtului perfid...

În ochii tăi se simte durerea ta de-a fi

Un înger fără aripi ce-nvaţă a iubi!...

18 noiembrie 2000

Demnitatea creştină

E vorba de verticalitate umană, într-o lume în care pe unii puţin îi interesează de Dumnezeu, de Biserică şi de unirea cu şi în Hristos. Ba mai mult, alţii au o plăcere aparte să lovească în Biserică, deşi ei nu ştiu că şi ei fac parte integrantă în această comunitate creştină, aşa cum fac parte din această ţară creştină. Este interesul, dar mai ales dreptul nostru să ne apărăm. De ce să fim paralizaţi de indiferenţă religioasă, acum, când avem mai multă nevoie de Dumnezeu? Nu, mai importantă e campania electorală, cine şi de ce candidează, cine iese învingător din această cursă nebună, şi mai ales, mai important e că ore înşir televizoarele stau deschise pe talk-show-uri politice. Mă gândesc că şi de data aceasta va trebui să merg la o secţie de votare şi să îl aleg pe cel care va apăra Biserica şi Ortodoxia. Dacă Sfântul Apostol Pavel scrie în prima sa epistolă către Timotei, în cap 2, vrs.1-3: "Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă.", înseamnă că la alegeri nu vom sforăi, ci vom fi treji, verticali, demni, fiindcă suntem creştini. Şi cu această demnitate creştină merge românul cu speranţa că va fi bine, cu virtutea nădejdii în suflet că se va schimba ceva în bine. Dar de ce aşteaptă el să schimbe altcineva viaţa lui si nu se schimbă el mai întâi? Că de aceea Dumnezeu ne dă conducătorii pe care îi merităm, pentru că demnitatea aceasta naţională nu mai există, ea a fost de mult timp distrusă. Ne-a dezbinat diavolos, dezbinătorul, cel care separă, care desparte (grec.).

De fapt, ce vreau eu să transmit prin această postare, este că insist asupra unităţii credinţei şi naţiunii în momentele acestea de haos politic, economic, ba, mai sunt şi crize din astea, ba financiare, ba a oamenilor înnebuniţi de gripa porcină, însă nu se observă ceea ce e mai important: e criză spirituală, duhovnicească. Să nu ne temem, să nu avem frică, pentru că Hristos după Înviere a zis: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" Această îndrăzneală sfântă să ne dea nouă, tuturor românilor creştin-ortodocşi puterea credinţei că Dumnezeu va privi mereu spre această ţară "înbeznată", fără Lumina demnităţii creştine.

Poezii (I)

CRENGI

Mă duc înspre pădure, târziu, să-ţi fiu un crin

În sânul tău ca mărul prea copt de-atâta soare

Şi calc mirat în lutul de primăvară plin

Ce zace-n pasul meu, dormind lângă cărare.

Şi-ncerc să mor în tine, în clipa mea târzie

Când tu visai în şoapte şi buzele-ţi de ceară

Gustau cu dor din luna tăcută şi-argintie;

Dar frunzele din coajă îmi cresc în orice seară

Şi crengile mi-s rupte de nu mai pot să mor

Prin vânt, prin ploi de toamnă, în sufletul din tine

Să fiu din nou ce-am fost – lumina ta de dor

Ce-ţi îmbăta aiurea tot sângele din vine.

Mă duc hoinar prin locuri pe care nu le ştii

Pe care luna ta de aur nu le mai prinde azi

În raza ei sătulă de cât te-aştept să vii

În zilele mărunte ce-apun pe-al meu pervaz.

Secunde trec şi mor, tu vii mereu spre casă

Minute mor, trec anii peste salcâmi cu floare

Şi cad pe rând petale, pe lumânări, pe masă

Şi-ncerc mereu s-aud pământul meu cum doare.

Azi trandafirul galben ca luna ce-o gustai

E ofilit şi mort, e plin de praf şi noapte

Pădurea noastră-ascunde, de-atunci, din luna mai,

Cuvinte vechi din noi, în trunchiul ei săpate….

28 martie 2002

Obiceiuri din Postul Crăciunului

Şezătorile de iarnă

Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc şezătoarea. În cazul în care şezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte.

Şezătorile se organizau nu numai pentru torsul fibrelor textile ci şi pentru scărmănatul lânii, scărmănatul penelor etc. Niciodată în sezatori nu se coseau cămăşi, aceasta operaţie făcându-se în mod individual de către fiecare gospodină sau tânără fată, în casa proprie.

După ce participantele îşi primeau "porţia", pentru crearea unei atmosfere plăcute, ele erau servite cu un păhărel de ţuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Participantele făceau schimb de informaţii referitoare la viaţa cotidiană din sat şi comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localităţile învecinate.

Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre transmise în modul cel mai lesnicios pe această cale. În cadrul acesta instituţionalizat, fetele erau integrate şi consacrate în colectivitatea femeilor, începând să-şi însuşească, cu această ocazie, deprinderi practice şi spirituale.

În şezători se dezvăluiau aspectele şi înţelesurile ritualice ale sărbătorilor populare şi se învăţa comportamentul individual. În şezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului şi a Anului Nou, se învaţau şi se repetau colindele şi urăturile şi se discuta în amănunt despre buna pregatire a acestor sărbători.

La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă, în funcţie de starea sa socială sau de posibilităţile sale materiale. Flăcăii, ştiind din timp locul de desfăşurare al şezătorilor, cutreierau în grupuri însoţite de muzicanţi pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu seară, repartizându-se pe case, în aşa fel încât, către sfârşitul şezătorii, ei să apară cu muzica pentru a înveseli atmosfera.

La intrarea acestora în casă, munca era abandonată. Muzicanţii, buni cunoscători ai obiceiurilor locale, îşi ocupau locurile prestabilite şi începeau să interpreteze melodii de joc. Fetele şi chiar femeile erau invitate la joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima dată, iar cele mai tinere dintre ele învăţau paşii de joc. Atmosfera creştea în veselie şi bună dispoziţie. Cu această ocazie jucau chiar şi bătrânii din vecini, invitaţi la şezătoare. Aceştia, pentru a nu-i deranja pe cei tineri, se urcau şi dansau pe laiţele late şi masive ce înconjurau pereţii. Aşa a apărut în Bucovina melodia de joc numită "Ca pe laiţă" sau "Baba grasă". Jocul era alternat cu multă dibăcie cu perioadele de pauză, când cei prezenţi erau serviţi cu mâncare şi băutură, şi cu cele de lucru, când se spuneau glume şi snoave. Chiar dacă se desfăşurau în perioada Postului Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învăţate colindele şi urăturile ce urmau să fie rostite în timpul sărbătorilor de iarnă.

Să nu uităm de sfinţi

Nu pot să trec peste ziua aceasta, 13 noiembrie, fără să-mi amintesc de marele dascăl al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur, cel căruia Istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanentă amintire prin savârşirea liturghiei alcătuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea moaştelor sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma.

Obisnuiţi ca Sfântul Ioan să fie cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înălţimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea ultimă pe care o oferă istoria vieţii sale, imaginea unui om măcinat de boala şi forţat de soldaţi să parcurgă pe jos calea către locul de exil.

Pentru Dumnezeu, probabil, explicaţia este mai simplă: până să primească, după moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost dăruit privilegiul ca viaţa să îi fie asemenea lui Hristos, Cel Căruia i-a inchinat întreaga sa existenţă; Gură de Aur a vorbit "cu putere" înaintea oamenilor, iar aceştia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă "ai săi nu l-au primit" , ducând până la capăt crucea exilului.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin