Ce-a făcut el ca să umble ca și Cain din trecut
Care și-a necat mândria într-un sânge innocent,
Într-o crimă prea banală pe altarul desfăcut
Pe o conștiință slabă ce și-acum îl urmărește
Prin pământul fără viață a păcatului dement?
Unde să se ducă-acum, om sortit pentru a vinde
Pe un Om venit în lume pentru cei ca el, sălbatici,
Prinși în gheara nevăzută care umblă și înghite
Orice-ntâlnește-n cale, oameni tineri, hoți, lunatici?
I.
Întinse mâna strâmbă, cu unghii mari și late
Spre blidul plin cu pâine; o
duse chiar la gură
Și, mestecând bucata, privi
spre cei ca dânsul
Și-și aminti cu greață că-i
plin de reci păcate.
Se aplecă puțin, zâmbind
printre sprâncene
La-Nvățătorul lui, și năpustit
de ură
Apucă sec și lacom potirul
plin de vin.
Simți atunci o fiară cum
zgârâie în suflet
Dorința de-a trăda pe Cel cu
glas divin.
Își șterse gura lacom, privi
încă o dată,
Se ridică râzând, iar fața-i
nespălată
Se-ntunecă mai tare ca negrul
unui răcnet.
II.
El urmărește crima, văzând pe Omul Vieții
Trântit în crucea naltă în
Dealul Căpățânii
El nu suportă vina și mângâie
pereții
Strigând pe-acoperișuri,
plângând ca un copil
Că el azi a ucis, alături de
iudei
Pe Cel ce-L așteptau să
strângă ca pe miei
Poporul cel ales de sub robia
morții.
III.
Mă doare pieptu-mi sec și simt că mă topesc
În umbra Lui când eu fiind
alături
Simțeam că ….ha! iubesc.
Mi-era puțin mai bine, mai
bine ca acum
Când trebuie fugar să calc în
praf și scrum
Ca să-mi alin durerea ce mă
lovește-n suflet
Căci n-am ales o cale să fiu
mereu cu ei
Ci să-mi împac voința, să am
doar banii mei
Murdari și plini de sânge –
Nevinovatul sânge!
Nu-mi amintesc prea bine, doar
mâna mea murdară
Cum am întins-on Templu să iau
argintul viu –
Puțini și de nimic – dar m-am
trezit târziu.
Tardiv și în zadar mă zbat în
pielea-mi crudă
Și-ncerc să-ntorc trei zile
din timpul ce s-a scurs.
Mă arde conștiința! nu-s eu
acelați om
Prea lacom, vinețiu, cu inima
mea nudă,
Cu mintea-mi tenebroasă ce n-a
gândit deajuns?
Iar ochii ăștia răi și plini
de ură seacă
Lipiți în fața-mi suptă,
lividă și uscată
De ce-au privit orbește la Cel
Nevinovat
Prin genele-mi de gheață și
pline de păcat?
M-apasă conștiința, mă biruie
trecutul
Și-amenință tot cerul că-mi
voi spăși dorința
De-a vinde-un Dumnezeu cu
banii mei murdari
Și ce puțini au fost –
valoarea unui rob.
Cum am putut gândi că pot să
vând un Om
Ce-i Dumnezeu în trup, ce-i Om
și Dumnezeu?
Se zbate-n mine totul și-un
sânge-amar prin vine
Stă să plesnească tare și
capu-mi se-nvârtește…
Ah, lume ordinară, lăsați-mă
în pace,
Iar voi, mici diavoli negri,
mă apăsați pe ace
În locuri neștiute de nimeni..
nici de mine!
Mă duc să-mi caut locul, să-mi
caut liniștirea,
Căci n-am putut să-ndur
simțirea și iubirea
Ce radiau din El, Mântuitorul
lumii…
IV.
Tăcut și plin de lacrimi, privi în depărtare
Și-și spuse că nu-nghite
regretele amare
Care-i inundă trupul și inima
și viața
Și îl sufocă timpul și dorul
lui de-a fi
Din nou un ucenic ce-nvață a
iubi…
Se zbate tare-n ștreang,
lumina-ncet dispare,
Privirea lui de demon, albită,
trădătoare,
Se stinge, se-mpânzește în ura
ei nebună
De-a vinde-un Dumnezeu cu-o
sărutare crudă…
